Povestea nasterii unui pui mic

Burta a crescut din ce in ce mai mare, miscarile mele din ce in ce mai greoaie, ajutorul din partea lui Andrei din ce in ce mai necesar. Miscarile bebelusului in burta s-au simtit din ce in ce mai puternice, pana cand puteau fi vazute cu ochiul liber, fara sa mai pui mana pe burta. In ultima luna am fost diagnosticata cu diabet gestational, cu tensiune mare, cu placenta “obosita”, ceea ce a contribuit in ultimele saptamani la o stare de stres la gandul ca bebelusul din burta sa fie ok si sa vina cu bine pe lume. Si asa stresata stateam eu cu gandul la cezariana programata pentru miercuri 25 noiembrie, pana cand….

Dimineata cu surprize
Era sambata dimineata, 21 noiembrie. Notiunea de “dimineata” desigur insemna la noi ora 12 fara ceva, cand am inceput sa deschidem ochii si sa ne hotaram ca ar fi vremea sa ne ridicam din pat. Eu m-am ridicat prima si primul drum a fost, ca la majoritatea oamenilor, la baie. Acolo am realizat cam cum se simte atunci cand un om mare face pe el…respectiv eu incercam sa ma ridic, si ceva cald continua sa curga fara a-l putea opri. Atunci am realizat ce se intampla: s-a rupt apa! L-am strigat pe Andrei si i-am zis ce se petrece, incercand cu calm sa il coordonez din baie sa puna in bagaj ce mai era de pus, sa se imbrace, sa imi aduca si mie haine, in timp ce eu incercam sa fac ceea ce face orice om normal la cap inainte de a pleca la spital sa nasca: ma machiam! 🙂 Andrei desigur a declarat ca asta imi lipsea acum, dar eu nimic, nu ma puteam duce la un eveniment asa important asa urata! Eu am fost calma, cat de calma am putut, citisem eu ca de cand se rupe apa si pana la nastere mai dureaza cateva ore. Viitorul tatic insa era extrem de stresat, se invartea haotic si era palid de stres. Am inceput si eu sa ma stresez cand la al 10-lea telefon catre doctorita mea ea nu a raspuns (trecusera intre timp vreo 30-45 de minute) si am decis sa pornim spre spital si sa o mai sunam de pe drum. Cand eram aproape de spital ne-a sunat doctorita, i-am povestit si a zis ca vine imediat la spital, sa o asteptam.

Nasterea
Cand am ajuns la spital, la camera de garda, m-a preluat o doctorita foarte draguta, care mi-a completat foaia de internare cu cateva intrebari standard (probabil) despre ultimele analize, alergii si alte probleme, apoi m-a controlat pe masa de ginecologie si a concluzionat: membrane rupte total, de aproximativ o ora. Tot ea mi-a luat tensiunea (18 cu 10 de s-a speriat, mi-a dat o pastila si mi-a zis sa ma calmez ca va fi bine). Apoi a chemat o asistenta care mi-a adus o camasa standard de spital, mi-a zis sa ma imbrac cu ea si sa dau hainele sotului, sa iau cu mine doar kit-ul de celule stem, telefonul, un halat, papuci si dosarul cu analize si sa mergem. M-am conformat si m-a condus cu chiu cu vai un etaj mai sus, pe scari. Acolo m-a “cazat” direct la terapie intensiva, unde mai erau 2 proaspete mamici, una constienta si una care zacea cuplata la fire. De aici m-au preluat medicii si asitentele de terapie intensiva. M-au pus sa ma intind, mi-au cuplat acul de perfuzie in mana, mi-au bagat ceva in vena, mi-au luat sange si cineva a fugit cu el la analize, si un doctor tanar mi-a rasfoit dosarul de analize si mi-a pus zeci de intrebari, completand mai multe foi. Am uitat sa precizez ca in tot acest timp eram cuplata si la NST, un aparat care are niste senzori pe burta si face un grafic ca la detectorul de minciuni cu activitatea cardiaca a puiului, a mea si intensitatea si frecventa contractiilor. Mai trageam si eu cu ochiul la cifrele de pe el..pulsul puiului puternic, in jur de 135, pulsul meu cam agitat de emotie oscila pe la 105, contractii..ioc!…una singura in vreo 45 minute cat am stat la aparat. Super bine! Am auzit eu ca acele contractii dor tare si nu vreau sa le simt. Apoi a aparut anestezista Codruta, o mandrete de doctorita frumusica si foarte draguta ca si comportament, s-a uitat la kit-ul de anestezie pe care l-am adus (ca deh, spitalele din tara au probleme de fonduri si mi-am cumparat singura kit-ul de anestezie), m-a felicitat pentru alegerea tipului de anestezie Rahi-Peridurala si nu Epidurala simpla (i-am zis ca am ales acest kit la sfatul doctoritei mele) si apoi s-a apucat sa imipovesteasca cum va decurge operatiunea de anesteziere, ce trebuie sa simt si sa fac si ce nu. Apoi m-au lasat vreo 5 minute singura cu NST-ul pana a venit fata cu rezultatele de la analize, si apoi Codruta m-a invitat in sala alaturata. Acolo mi-a infipt acul de anestezic in coloana (m-a durut un pic dar nu m-am miscat, imi explicase cat de important e sa stau perfect nemiscata) si apoi am simtit ceva care se plimba prin coloana mea (o senzatie destul de abstracta). Incet-incet, mii de furnici au inceput sa misune prin picioarele mele si Codruta m-a rugat sa ma intind si sa ii povestesc pe unde mai sunt furnicile precum si orice alte senzatii mai am. Cand m-am intins am vazut deasupra globul mare de lumina si am realizat ca acela nu e un pat de spital, e o masa de operatie, si acolo voi naste. Am mai stat putin de vorba cu Codruta despre furnici cand deodata a aparut pe usa doctorul cel tanar echipat ca in filme si cu mainile in sus, si dupa el, cea mai asteptata priveliste: doctorita mea, simpatica Ruxandra gata echipata de operatie, si ea cu mainile in sus si o boneta caraghioasa pe cap. M-a salutat, m-a intrebat cum ma simt si a cerut ca asistentele sa monteze paravanul cam la nivelul sanilor mei sa nu vad nimic in jos, urmand ca eu si Codruta sa stam de o parte a lui, iar ei de cealalta parte, iar Codruta sa imi mai povesteasca una-alta despre ce fac ei in partea cealalta. Ruxandra a intrebat-o pe Codruta daca pot incepe, ea a zis ca da si apoi mi-a soptit mie: “in maxim 3 minute vor scoate copilul” si apoi tare “ora inceperii operatiei 15:30”. Cred ca nu au trecut mai mult de 2-3 minute si o aud pe Ruxandra: “putin ajutor aici se poate?”. Cele doua asitente care ma flancau s-au repezit si m-au apasat putin in partea de sus a burtii (n-a durut deloc) si apoi, deodata, aud cel mai frumos sunet din lume: “Oaaaaaaaaac!!!”. Ruxandra: “i-auzi ce plamani are! Bravo puiule, esti puternic pentru cele 36 de saptamani ale tale”. De trei ori a mai tipat cel mic, probabil pana l-au sters/spalat si apoi mi l-au aratat si mie doua secunde. Din zambetul meu pana la urechi, m-au bufnit lacrimile cand l-am vazut asa mic si frumusel si mirosind ca o prajitura … radeam si plangeam in acelasi timp…a fost o senzatie unica! Apoi l-au luat la masuratori si la mine au inceput “broderia”. Eu continuam sa nu simt absolut nimic, asa ca urmatoarea jumatate de ora am vorbit cu Codruta, Ruxandra, medicul cel tanar si asistentele despre Bucuresti, despre shopping, despre politica si am zambit non-stop. Codruta chiar a afirmat ca nu a mai vazut asa mamica care sa zambeasca absolut toata nasterea. 🙂 Dupa vreo 5-10 minute a venit o tanara care a anuntat tare: “copilul e normal, arata bine si are 3,360 grame si 48 de centimetri”. In momentul ala m-am gandit ce mic trebuie sa fie…doar 48 de centimetrii, cum o sa-l tin eu in brate asa mic..Intr-un final o aud pe Ruxandra “ora incheierii 16:20. Va multumesc tuturor, sa traiasca Alexandru (ii spusesem cum il vom numi pe pui), va pup si am fugit ca ma grabesc undeva.”…si a fugit. Ceilalti m-au felicitat, am mai stat vreo 5 minute pe masa la spalat si apoi m-au mutat pe o masa cu roti si m-au transportat in salonul de terapie intensiva, in patul in care statusem mai devreme. Ca si concluzie, nu pot spune decat “Sa-i dea Dumnezeu sanatate cui a inventat anestezia rahi-peridurala, ca mare om a fost!”. Firul cat un fir de par care mergea la mine in coloana a fost adus in fata si lipit, pentru a mi se mai administra prin el coctail-uri de calmante special preparate de anestezista, in zilele urmatoare. Un cosulet intreg de seringi aveam langa mine. Papa bun.

Prima noapte si prima zi dupa nastere
La vreo 10-15 minute dupa ce m-au adus in pat, l-au lasat pe Andrei sa vina la mine. Cand l-am vazut i-am zis mandra “Sa-ti traiasca baietelul!” si el s-a fastacit si m-a luat in brate si m-a pupat, era atat de emotionat dragul de el..S-a mai linistit cand a vazut ca sunt ok, vorbesc, rad, nu ma doare nimic. L-am intrebat daca l-a vazut pe puiut si a zis ca da, i l-au aratat si lui cateva secunde cand l-au dus la salonul de copii. A zis ca era mic si frumusel 🙂 Am mai stat impreuna putin, i-am povestit nasterea si apoi a trebuit sa plece, iar eu sa incerc sa dorm…dar de unde. Nu aveam nici cea mai vaga senzatie de oboseala sau somn. Probabil hormonii fericirii tropaiau prin mine, ca ma simteam in plina forma, aproape ca m-as fi ridicat sa topai prin salon. Nu am facut asta dar m-am pus pe dat telefoane si sms-uri. Nimeni nu stia ca am nascut, pentru ca noi am fugit spre spital si l-am rugat pe Andrei sa nu alerteze toata familia pana nu vedem exact daca nasc, nu nasc, sa nu se panicheze toti. Dupa aceea insa totul s-a desfasurat atat de repede ca nu am mai apucat sa anuntam pe nimeni ca suntem la spital. Asa ca am sunat direct cu textul “Stai jos? Esti ok? Vreau sa iti spun ceva important: Am nascut!”. Apoi vestea s-a imprastiat repede si pana spre seara au curs telefoane peste telefoane si sms-uri cu felicitari. A fost frumos. Simteam ca am realizat ceva maret. Spre seara s-au potolit telefoanele si chiar trebuia sa incerc sa dorm…dar tot nici urma de somn. Pana pe la 5 -6 dimineata nu am putut dormi nici o secunda. Mi-au facut coctail-ul prin tub in colana la 3 ore, si era o minune cand mi-l faceau. Pentru 2 ore eram ca un fulg, nici o durere, nici o senzatie. Cum treceau insa cele doua ore, pana se faceau trei pentru o noua doza, era ora de chin. Uterul se contracta ca la nebuni si ma durea de imi venea sa ma catar pe pereti. Cum sa dormi in asemenea conditii? Mi-au bagat si calmante in perfuzie spre dimineata, doar-doar voi adormi si eu…dar eu nimic. La 7 a venit Codruta si i-am explicat cum e cu seringile minunate care tin doua ore si nu trei, si mi-a mai “gatit” un cos cu seringi, sa am pentru toata ziua, cu rugamintea sa cer eu cand vreau, dar sa incerc ca la inceput sa il iau la 2 ore daca asa simt, apoi la 3, la 4 si tot asa, sa imi maresc singura intervalele intre doze. Asa am si facut si mi le-am gestionat singura. Seringile minunate gestionate de mine au continuat si urmatoarea noapte si urmatoarea zi pana seara, cand au declarat ca deja am de prea multa vreme firul si e vremea sa ma descurc fara el ca nici prea mult coctail in coloana nu e voie.
Pe la pranz in ziua 1 mi-au scos sonda urinara cu rugamintea sa incep sa ma misc si sa incerc sa ma duc pana la toaleta, ca nu e bine sa stai asa mult nemiscata. Ha! Usor de zis! Parea atat de departe usa de la toaleta care era la vreo 3-4 metri de patul meu…Pana la urma, dupa una din dozele de coctail in coloana, cand ma simteam mai in forma, m-am ridicat usor-usor pana pe marginea patului, apoi in picioare, un pas, doi pasi, si gata. Noroc ca era un scaunel acolo, fix la doi pasi, ca altfel cadeam direct jos. Am ametit infiorator. Aha, deci nu e asa usor singura, data viitoare chem o asistenta. Din incercari repetate si cu ajutorul asitentelor de la terapie intensiva am reusit pana la urma performanta de a ajunge pana la baie si inapoi. Dupa aceea totul a fost mai usor. Ridicarile din pat din ce in ce mai usoare, mersul mai drept si mai putin dureros, totul mai simplu. Cand s-au facut aproximativ 24 de ore de la nastere, mi-am luat la revedere de la asistentele de la terapie intensiva, si am fost condusa un etaj mai sus, in salon normal. O asistenta imi cara bagajul si pretiosul cos cu seringi de bagat in coloana. Eram cu ochii pe cosul ala ca pe cea mai pretioasa avere a mea. Ma bufneste si rasul cand imi aduc aminte cu ce panica am intrebat cand am ajuns in salon “ unde ati lasat cosul?” ca nu il mai vedeam ? Il lasase la asistentele care ma preluau de acum incolo, la ele urma sa ma duc si sa cer coctailul de cate ori simteam nevoia. M-am linistit ca nu s-a pierdut. “My Preccioussss”. In ziua 1 in salon mi l-au adus pe bebe in acvariul lui si nu ma mai saturam de uitat la el ce dulce e, tot in prima zi am primit si primele vizite si ziua a trecut repejor.

Zilele 2-4 in spital
Zilele urmatoare in spital au fost cam la fel..m-am mutat in rezerva singura si am stat doar eu cu bebe pe timpul zilei iar seara il duceam la comun, sa doarma cu ceilalti bebelusi, iar dimineata il luam inapoi. Andrei a tot venit pe la noi sa nu ne plictisim si sa ne aduca ce mai aveam nevoie. Despre rezerva, pot spune ca a fost ok, avea pat, chiuveta, frigider, 2 scaune si o noptiera, daca avea si un televizor era chiar perfecta. Noroc cu telefonul meu care are si radio ca altfel turbam de atata liniste. Neplacut la rezerva a fost ca era extrem de cald. Seara trebuia sa il duc pe bebe si sa aerisesc ca te sufocai de cald, iar noptile am dormit cu geamul intredeschis. Despre asistentele despre care se spune ca iti mananca zilele cat stai in spital, pot spune ca nu au fost chiar asa. Majoritatea au fost dragute si s-au purtat foarte frumos, iar cele care incercau sa fie mai dure se inmuiau la o vorba buna, la un “sarut-mana, ma ajutati si pe mine va rog cu ceva?”, cand se simteau respectate si sfatul lor apreciat incepeau sa se poarte frumos. Nu mi-au facut nici proceduri dureroase (cine stie ce e toaleta intravaginala stie ce zic) pentru ca le-am rugat frumos sa nu imi faca pentru ca ma doare foarte tare si eu oricum am nascut prin cezariana nu natural, si nu mi-au facut. Am invatat in spital ca bancnota de 10 ron si vorba dulce mult aduce. In ziua 3 trebuia sa plecam acasa dar doctorita neonatolog a declarat ca bebe va face icter si ca nu ne da drumul acasa decat pe semnatura. Atunci am avut o mica depresie de spital, m-am pus pe plans cand am auzit ca nu plecam acasa si trebuie sa mai stam o zi in spital, dar pana la urma am facut ce era mai bine pentru bebe si am stat. In ultima noapte l-au tinut la ultraviolete si icterul s-a domolit, asa ca miercuri ne-au dat in sfarsit drumul acasa.
Cam asta ar fi povestea nasterii si a sederii in spital. Am inceput apoi o noua aventura, aceea a invatarii sa convietuim in trei, dar despre asta voi povesti alta data.